Confiscare de bunuriobţinute în mod ilegale

Prevenirea și eradicarea corupției este o responsabilitate a tuturor instituțiilor guvernamentale, ca și a grupurilor din afara sectorului public, precum societatea civilă, organizațiile non-guvernamentale și organizațiile comunitare. În cadrul Proiectului cu privire la Confiscarea Bunurilor Ilicite, cele trei chapter-uri din Bulgaria, România și Italia vor implementa monitorizarea civilă asupra birourilor de recuperare a bunurilor din respectivele țări în termeni de transparență, integritate, responsabilitate și acces la informație.

Transparența se referă la evidențierea regulilor, planurilor, proceselor și acțiunilor. Se știe de ce, cum, ce și cât. Transparența garantează faptul că demnitarii și funcționarii publici, managerii, membrii consiliilor directoare și oamenii de afaceri acționează la vedere și în mod rezonabil și raportează cu privire la propria activitate. Iar acest lucru înseamnă că publicul larg îi poate trage la răspundere. Este cea mai sigură metodă de a protecție împotriva corupției și ajută la creșterea încrederii în oameni și instituții, de care avem atâta nevoie.

Răspunderea înseamnă garanția că persoanele în poziții de decizie din organizațiile sectorului public, privat și ale societății civile pot fi chestionate în legătură cu și sancționate pentru acțiunile lor incorecte și că există o reparație atunci când îndatoririle și angajamentele acestora nu sunt îndeplinite. Răspunderea este o relație instituționalizată (e.g. reglementată, stabilită, acceptată) între diferiți actori. On set de oameni/organizații sunt răspunzători, iar ceilalți sunt cei care trag la răspundere.

Accesul la informație. De principiu, demnitarii și funcționarii publici, managerii și directorii companiilor și consiliile directoare ale organizațiilor au datoria de a se comporta transparent și rezonabil, practicând și promovând astfel responsabilitatea. Informațiile ar trebui să fie prezentate într-un limbaj simplu și accesibil, iar formatul în care ele sunt puse la dispoziția publicului să fie potrivit pentru diferiți stakeholderi. Ar trebui să păstreze un nivel de detaliere suficient pentru a permite analiza și evaluarea datelor și ar trebui să fie furnizate în timp util pentru ca astfel de operațiuni să poată fi realizate de către destinatari. Acest lucru presupune ca informațiile să fie publicate atât în faza de planificare, cât și pe durata și după finalizarea implementării politicilor și programelor și să fie actualizate permanent, corecte și complete.

Conceptul de integritate implică acțiunile și comportamentele consistente cu un set de principii și standarde morale sau etice adoptate de către indivizi și instituții și care creează o barieră în calea corupției. Integritatea este scopul ultim al unui sistem funcțional de management al eticii și de menținere sub control a corupției. Mai specific, crearea unei culturi a integrității presupune existența unor reguli, standarde sau acorduri care au ca scop prevenirea corupției (ex. coduri de conduită, coduri etice și pacte de integritate) în relațiile dintre actorii organizaționali.

Traficul de influență este promisiunea, oferirea sau darea unor avantaje nejustificate unui funcționar public ori a unei alte persoane, precum și solicitarea sau acceptarea unor bunuri necuvenitede către un funcționar public sau o altă persoană, direct sau indirect, pentru ca acel funcționar public să abuzeze de influența sa reală sau presupusă în vederea obținerii, din partea administrației sau a unei autorități publice un avantaj necuvenit pentru instigatorul inițială a actului sau pentru orice altă persoană. Traficul de influență este împărțit, de obicei, în o formă activă (oferirea unui avantaj în schimbul influenței) și în forma pasivă (cererea sau acceptarea unui avantaj în schimbul influenței).

Delapidarea – o practică comună de corupție este delapidarea proprietății publice. Poate fi definită ca deturnarea realizată de un funcționar public, în scopuri care nu au legătură cu cele pentru care bunurile au fost destinate, în folosul său sau în beneficiul unei alte persoane sau entități, a unei proprietăți, fonduri sau titluri de stat sau private sau orice alt lucru de valoare încredințat funcționarului public prin virtutea poziției sale. Delapidarea unei proprietăți se poate întâlni și în sectorul privat în cursul activităților economice, financiare sau comerciale.

Actul corupt de îmbogățire ilicită poate fi definită ca o creștere semnificativă a averii unui demnitar public pe care acesta nu poate explica în mod rezonabil în raport cu veniturile legale. Îmbogățire ilicită este un act deosebit de controversat al corupției în regiunea europeană, deoarece, conform unor opinii, incriminarea unui astfel de act este împotriva principiului prezumției de nevinovăție și răstoarnă sarcina probei.

Abuzul de funcție sau poziție este menționată ca performanța, sau incapacitatea de a îndeplini un act, cu încălcarea legilor, de către un funcționar public în exercitarea funcțiilor sale, în scopul de a obține un avantaj necuvenit pentru sine sau pentru altul persoană sau entitate.

Beneficiul ce rezultă din o faptă penală sau beneficiul penal reprezintă orice proprietate, serviciu, avantaj sau beneficiu care este parte a averii unei persoane și care a fost direct sau indirect obținut ca un rezultat a implicării persoanei respective în săvârșirea unei fapte penale, indiferent dacă proprietatea, serviciul, avantajul sau beneficiul respectiv a fost obținut pe temeiuri legale. În unele jurisdicții, termenii de profituri penale sau beneficiile unei fapte penale sunt preferate.

Odată cu beneficiile penale, statele de obicei confiscă instrumentele penale – orice proprietate folosită sau care se intenționează a fi folosită, în orice măsură, pentru a comite o faptă criminală.

Confiscarea orientată către valoare reprezintă o metodă de confiscare care oferă posibilitatea unei curți de justiție, ca imediat ce determină beneficiu care rezultă direct sau indirect din comportamentul ilegal al unui individ, să impună o răspundere pecuniară (cum ar fi o amenda, în general multiplu al profitului sau beneficiului rezultat din fapta penală), impusă tuturor activelor individului.

Confiscarea civilă înseamnă confiscarea bunurilor în absența unei condamnări a răufăcătorului. Termenul este folosit alternativ cu cei de „confiscare obiectivă” și „confiscare in rem”. Confiscarea fără condamnare este o acțiune ce privește bunurile însele. Este o acțiune diferită de orice procedeu penal și presupune dovada de ilegalitate a proprietății (adică dovada că proprietatea este rezultatul unei infracțiuni sau instrumentul folosit la săvârșirea ei). De regulă, comportamentul de natură penală trebuie stabilit punând în balanță probabilități și criterii de dovadă. Acest lucru exercită mai puțină presiune asupra statului și înseamnă că ar fi posibil să se obțină confiscarea în cazul în care există dovezi insuficiente care să susțină o condamnare penală. Întrucât acțiunea nu este adresată împotriva unui acuzat, ci împotriva proprietății, proprietarul acesteia este o terță parte care are dreptul să apere proprietatea.

Confiscarea civilă poate fi foarte eficientă în privarea celor corupți politic de foloasele de pe urma infracțiunilor lor și restituirea acelor fonduri cetățenilor statului victimizat. În timp ce confiscarea civilă nu ar trebui să reprezinte un substitut pentru punerea sub acuzare penală, în multe situații (în special în cazul corupției oficialilor), confiscarea civilă ar putea constitui singura modalitate viabilă de a recupera bunurile rezultate din infracțiuni și de a impune anumite măsuri de justiție. Influența persoanelor oficiale corupte și alte realități practice ar putea împiedica investigații penale cu totul sau până oficialul a murit sau fugit. Nu este rar cazul în care un oficial corupt care a furat o țară să încerce să obțină imunitate. Întrucât regimul de confiscare civilă nu depinde de o condamnare penală, acesta poate fi întreprins indiferent de decesul, fuga sau orice imunitate de care oficialul ar putea dispune.

Confiscarea ca urmare a săvârșirii unei fapte penale sau infracțiuni, denumită și confiscarea penală, înseamnă confiscarea de către stat a bunurilor rezultate dintr-o infracțiune pentru care s-a înregistrat o condamnare. Este un ordin „in personam”, adică o acțiune dusă împotriva persoanei și presupune un proces și o condamnare penală și este adesea parte a procedeului de condamnare. Anumite jursidicții aplică un criteriu de dovezi mai scăzut pentru procesul de confiscare decât față de partea penală a procesului. Totuși, condiția pentru o condamnare penală este ca autoritățile să stabilească, în primul rând, vinovăția fără dubiu sau de așa natură încât judecătorul să fie puternic convins. Sistemele de confiscare penală pot fi: 1) bazate pe obiect, ceea ce înseamnă că autoritatea care intentează proces trebuie să dovedească faptul că bunurile respective au rezultat în urma sau au fost instrumente necesare comiterii infracțiunii. A doua variantă este ca ele să fie: 2) regimuri axate pe valoare, care permit confiscarea valorii echivalente câștigului infractorului de pe urma infracțiunii, fără a dovedi conexiunea dintre infracțiune și respectivul obiect de proprietate.

Confiscarea și recuperarea bunurilor rezultate din activități de natură penală sunt două faze ale unui proces legal în care bunuri ilegale/rezultate în urma unei infracțiuni penale sunt recuperate în favoarea victimelor, comunităților afectate sau a statului. La baza acestui proces stă catalogarea de către curtea judecătorească a bunurilor ca fiind de proveniență ilegală sau imposibilitatea celui în cauză să dovedească legitimitatea provenienței bunurilor. Această situație duce, de regulă, la emiterea unui ordin de confiscare. Procesul integral cuprinde identificarea, confiscarea și prezervarea bunurilor, cât și punerea în aplicare a ordinului de confiscare a unor anumite bunuri și managementul bunurilor sau returnarea bunurilor confiscate victimelor.

Prezervarea înseamnă interzicerea temporară a transferului, conversiei, plasării sau mutării proprietății, de obicei pe baza unui ordin emis de curte sau o autoritate competentă. Termenul este folosit alternativ cu cele de „înghețare”, „reținere”, „blocare”.

Măsura se ia pentru a leza activitățile de crimă organizată și este esențial ca infractorii să fie privați de bunurile rezultate din infracțiunile comise. Grupările de crimă organizată construiesc rețele internaționale la scară largă și înregistrează profituri substanțiale de pe urma diverselor activități infracționale. Bunurile rezultate în urma infracțiunilor sunt spălate și reinjectate în economie pentru a fi legalizate. Confiscarea și recuperarea bunurilor rezultate în urma infracțiunilor penale sunt considerate o modalitate efectivă de a lupta împotriva crimei organizate, care este fundamental motivată de profit. Recuperarea a cât mai mult posibil din aceste profituri are ca scop lezarea activităților grupărilor infracționale, scăderea criminalității și asigurarea unor fonduri adiționale pentru a fi reinvestite în activități specifice aplicării legii sau alte inițiative de prevenire a infracțiunilor.

Relevanța acestei problematici stă în îndepărtarea câștigurilor economice obținute în urma infracțiunilor grave (inclusiv, dar nu limitat la trafic de droguri, corupție, spălare de bani, crimă organizată) pentru a descuraja comportamentul infracțional. Importanța acestei practici este evidențiată de numărul de tratate multilaterale încheiate care impun statelor obligația de a coopera în privința confiscării, distribuirii bunurilor, asistenței legale și compensării victimelor.

În general, există două tipuri de model de confiscare folosite internațional pentru a recupera bunurile rezultate dintr-o infracțiune: confiscarea civilă și confiscarea ca urmare a săvârșirii unei fapte penale. Amândouă au același obiectiv, acela de a confisca bunurile rezultate sau folosite într-o infracțiune de către stat. Cele două diferă în procedura folosită în confiscare. Principala distincție stă în faptul că cea ca urmare a săvârșirii unei fapte penale presupune un proces penal și o condamnare, în timp ce confiscarea civilă nu presupune acestea.

Confiscarea de bunuri sau proprietate înseamnă privarea permanentă prin ordin judecătoresc sau emis de altă autoritate competentă. Termenul este adesea înlocuit cu simpla „confiscare”. Confiscarea are loc printr-o procedură judiciară sau adminstrativă care transferă proprietatea unor anumite fonduri sau altor bunuri sub cea a statului. Persoanele fizice sau juridice care au un interes în acele fonduri sau bunuri la vremea confiscării își pierd, în principiu, drepturile asupra acestora. Confiscarea se poate aplica, în principiu, tuturor infracțiunilor, dar în practică se aplică mai des cazurilor grave care implică crima organizată și în special infracțiuni care generează venituri si lichidități enorme, cum ar fi traficul de droguri, spălarea de bani și corupția.